Oliver

Prima mea dragoste s-a nascut pe muzica. Aveam 15 ani. Nu stiam de cine m-am indragostit, dar
nu puteam sa n-o iubesc pe fata aceea pe care o auzeam, pentru prima
oara, cantand: "Sa trozneasca lemne-n foc si sa ninga multa noapte..."
Acum, cand stau sa ma gandesc, imi dau seama ca fiecare moment din
viata mea are un sunet personal. Casa, biroul, bucataria radioului, studioul
de inregistrari, masina, aleile, strazile, orasul. Chiar si mirosul ierbii abia
mijite, mirosul pamantului reavan, al gazului de esapament, al diminetilor
insorite, al asfaltului aburind dupa o ploaie zdravana de vara, al parfumului
iubitei mele... Toate sunt sunet, toate sunt vibratie si impreuna creioneaza
o linie melodica unica: Simfonia existentei mele cotidiene.
Sunetele ma definesc, ma completeaza, ma modeleaza. Asta e probabil
principalul motiv pentru care, desi tolerez orice fel de muzica imi trece pe
la urechi, sunt foarte selectiv atunci cand imi aleg trupele si melodiile pe care le port. Sunt atent la
compozitie, la tesatura, la croiala, linie si structura. Toamna, acasa, port Andries si Alifantis. La
munte ma imbrac in Phoenix, uneori in Sfinx. Cand conduc in afara Bucurestiului port Pasarea
Colibri, mai ales "Cantece de Bivuac". In trafic ma imbrac in Travka, sau in Kumm. In plimbarile de
seara imi iau iubita de brat si ne invelim in Trenul de Noapte.
Dar Oliver? Cand sa port Oliver? Inca nu m-am decis. De doua luni incoace le port "Poetry Pop" ori
de cate ori mi-e dor sa ma imbrac in muzica. Cand port piesele Oliver ma surprind surprinzand,
atragand atentia. Sunt atat de proaspeti, de noi si de obraznici in ceea ce fac incat aproape ma
infurie sa descopar in muzica lor vibratii si armonii ale unor momente memorabile din viata mea. Ii
ascult si ma intreb ce sunt: niste hoti la drumul mare sau niste haiduci care au luat de la mine, cel
care avea, pentru ca sa dea inapoi unui mie, care acum are nevoie?
Ultimul rand, ultimul gand: pe 8 mai ma duc la Studio Martin, la concertul de lansare. Ma-ntreb cum
o sa fie sa ii traiesc, cantand pe viu, daca acum ma simt asa doar dintr-o-nregistrare. - Alexandru Ciochia - Radio Lynx

La mijlocul saptamanii trecute s-a mai lansat un disc. Ar fi putut sa fie o lansare la fel ca
oricare alta, adica: un concert intr-un club arhiplin, atmosfera irespirabila si public
asudat.
Dintre toate lansarile de disc cu trupe indie sau
underground sau, mai simplu, trupe care nu apar deloc
la televizor, aproape deloc la radio dar aduc constant
lume la concerte, aparitia albumului Poetry Pop ( Oliver
) a fost un eveniment impecabil.
Joia trecuta la Studio Martin au venit si fani, si invitati,
si presa, si parteneri. Dar spatiul i-a "incaput" pe toti,
fara sa para nici gol, nici innabusitor de plin. A venit
adica exact atata lume cata a trebuit.
Iar scena din Martin, deobicei populata cu DJ, s-a extins spre public, in asa fel incat trupa
sa aiba loc de miscare. Pentru un concert de club partea de visuals a fost speciala.
Dincolo de lumini, show-ul s-a completat cu proiectii video pe peretii laterali ai clubului
si in spatele scenei.
Oliver au cantat doua ore, incluzand in recital si doua
cover-uri dupa Nicu Alifantis (Nu ma-ntreba nimic si
Vino). Au avut si-un moment cu trei dansatoare, finalul a
adus bomba cu confetti, lumea i-a ascultat cu atentie si i-a
sustinut de de la inceput pana la sfarsit.
In trei ani de cand exista Oliver s-au rodat foarte bine. Cu
un sound unitar, bine inchegat, Oliver-ii au cantat cu nerv
si pofta. Iar lumea i-a urmarit cu atentie, mai bine zis – ia
ascultat.
A fost un concert de auzit si privit mai mult decat de facut miscare. Iar pentru asta Oliver
merita felicitari. Nu au texte ieftine, frontman-ul nu e tocmai vorbaret in concerte dar
Oliver stiu sa-si tina publicul atent. Sigur, Muse au partea lor de vina aici, dar dincolo de
influenta clara a trupei britanice, Oliver au un ceva care-I numai al lor.
I-au spus Poetry Pop. Albumul arata intr-un mare fel. Vine la pachet cu un creion si foi
albe. Asculti, si daca simiti ceva, pui pe hartie. - BestMusic

Pentru multi dintre noi, Oliver nu este in nici un caz o prezenta noua pe scenele bucurestene.
Ba mai mult, i-am vazut si la Stufstock anul trecut. Cu toate astea, baietii nu au reusit niciodata sa ne plictiseasca, iar la lansarea
albumului lor de debut au confirmat, daca mai era nevoie, ca sunt intr-adevar o trupa de
profesionisti de oameni care stiu muzica.
In ciuda dimensiunilor clubului Studio Martin, un loc de altfel destul de potrivit pentru o astfel de ocazie, dar care poate deveni de-a
dreptul infricosator daca nu e plin, Oliver a reusit sa-si adune toti fanii si le-a oferit un show pe cinste. Au inceput in forta, aproape de ora zece. Proiectiile de pe pereti si din
spatele scenei, asociate cu sound-ul hipnotic cu accente de Muse, i-au tinut pe toti cu ochii fixati pe scena, acolo unde luminile colorate din spate transformau membrii trupei in umbre - aceleasi lumini cu care
Oliver canta in spate de ceva vreme si care adauga o dimensiune in plus muzicii lor.
Cu toate astea, trupa nu s-a limitat doar la o prestatie scenica excelenta: ne-a rezervat, pe parcursul concertului, si cateva surprize placute. Prima dintre ele a fost un al doilea cover dupa Nicu Alifantis (pe langa "Nu ma-ntreba nimic", o piesa obisnuita in
concertele lor): piesa "Vino", care a sunat foarte sincer in interpretarea lor. Prestatia de la pian a lui Doru Puscasu a fost o dovada in plus a potentialului lor creator.
Ce-a de-a doua surpriza, in special pentru fanii care i-au ascultat de cand erau la inceput si in primul rand un moment emotionant pentru ei, a fost urcarea pe scena a fostului
baterist, ce l-a inlocuit pe Cristi Matesan la tobe timp de doua piese, printre care si "Eu
sunt corabier". Iar spre final, trei dansatoare au condimentat un show deja extrem de bine organizat.
Oliver nu au avut invitati la lansare: au cantat doar ei, un album cu versuri riscant de necomerciale si de greu digerabile. Un concert curat si punctual, fara ocolisuri inutile sau
ezitari. Iar publicul i-a ascultat pana la capat, cu rabdare, si a cerut si bis.
Personal, ii consider extrem de
curajosi in abordarea lor: doua
coveruri dupa un artist "uncool" pentru multi din categoria "conversi + esarfa = love" si care reprezinta, in acest moment, principalul public din cluburile bucurestene de
muzica live (poate cu exceptia
lui Big Mamou...), piese care te
imbie la meditatie mai degraba
decat la moleseala si un album de
doua ore pe care nu-l prea poti
da la maxim la stop.
Si totusi, se pare ca si-au format un public destul de numeros si de activ pentru o trupa aflata la primul disc. Ceea ce inseamna ca se poate. Bafta, Oliver si tuturor trupelor
care care nu canta doar de dragul de a canta. - Ioana Epure - Metropotam